Cei care au citit “Jocul cu margele de sticla” isi vor aminti, iar cei care nu au citit vor afla ca personajului principal i se cere, la un moment dat, sa conceapa trei autobiografii imaginare; trei posibile scenarii de viata, in orice timp si loc. Dintre cele trei povesti ale magistrului, m-a emotionat in mod deosebit cea in care se imagina un rege cu multa disciplina spirituala si incerca sa duca o viata de ermit, in continua meditatie, insa indatoririle impuse de statutul sau il chemau mereu in viata, in lume. Personajul traia o adevarata drama, sfasiat intre actiunile cerute si non-actiunea dorita, intre firea sa contemplativa, meditativa si valtoarea evenimentiala a existentei careia nu i se putea sustrage, intre aspiratiile unui calugar si rutina suveranului.
Unii vor fi observat ca pe blog scriu doar lucruri gandite, nu si lucruri intamplate. Asta pentru ca viata mea e foarte saraca in evenimente. Nu mi se intampla nimic. Ma duc cateva ore la serviciu, vin acasa, vad filme, ascult muzica, citesc. Asta e tot. Incerc sa teoretizez cateva experiente de viata si astfel se nasc opinii pe care le expun ocazional la o cafea in baruletul din cartier sau pe blog. Nu am ce sa povestesc in afara de gandurile care imi trec prin cap.
Multa vreme am preferat sa cred ca, asemeni personajului descris mai sus, sunt o fire extrem de reflexiva; suparator de reflexiva, chiar, pentru unii… “That`s it, I`m a Brainiac”, imi zic.
Si totusi....?
Oare nu cumva conceptualizarea nesfarsita a catorva fapte de viata este un fel de a evita viata insasi? Nu incerc, oare, sa ma sustrag zi de zi actiunilor cu consecinte importante, sa aman decizii, sa gasesc solutii temporare si sa prelungesc provizorate, sa nu fac zgomot, sa calc pe varfuri prin propria viata? Intotdeauna “inca ma mai gandesc la asta”, ca si cum reflectia sterila m-ar absolvi de vina de a nu fi niciodata atunci, acolo. Desigur, traim ca sa intelegem, traim pentru ca in final sa putem spune un adevar simplu si modest despre noi. Traim ca sa putem construi o filozofie, o scara de valori, ca sa incarnam o virtute, o idee, in cele din urma. Dar aceasta idee se naste in fiecare zi; in fiecare zi traita...
Cel mai frumos lucru la care ma gandesc in ultima vreme este ca... cineva m-a obligat sa traiesc. Asa, pur si simplu. Intr-o vineri am primit un telefon de departe si mi s-a spus, scurt, “Vin sambata”. Nu am crezut , dar...a trebuit sa merg la aeroport. La urma urmei, daca totusi venea? Ce era sa fac, sa stau linistita acasa, la las pe cineva balta intr-o tara necunoscuta doar pentru ca sunt o mare sceptica? Mi-am urcat, deci, prietenii in masina, le-am spus ca ne plimbam pana la Otopeni si ne distram pe seama mea, deci o sa fie o seara reusita! Numai ca nu am avut de ce sa ne distram, el chiar a venit! Si timp de o saptamana chiar a trebuit sa ies tot timpul, chiar a trebuit sa vorbesc, pana si despre mine! In orice alte conditii as fi spus, desigur: “Sa vedem”, “Ne mai gandim”, “Mai vorbim”, “E prea devreme”, “E prea tarziu”…
De data asta nu aveam nici o scuza, miza fusese prea mare pana si din punct de vedere practic – doi ani de vorbit pe internet si aproape o mie de euro pentru un bilet de avion – ca sa irosim o singura zi din cele sapte. Asa ca am fost buni si am fost nebuni, am visat, am fantazat, ne-am certat cu prieteni, am fost chelfaniti de parinti, am luat-o complet razna... Si cred ca nici acum nu ne-am revenit dupa doza asta atat de concentrata de viata.
Poate ca pur si simplu asta e reteta pentru mine...un fel de saritura cu parasuta dintr-un avion pe cale sa explodeze: mi-e frica sa ma arunc in gol, dar trebuie s-o fac; asa ca inchid ochii...nu ma mai gandesc la nimic......imi las piciorul sa alunece si...zbor!
Ce va fi? Cum va fi? Habar nu am! Insa, pentru moment, raman vie! Raman vie, doamnelor si domnilor! Asta e tot ce conteaza! Si pe cuvant ca e al naibii de bine! Ceea ce va doresc si dumneavoastra...
Unii vor fi observat ca pe blog scriu doar lucruri gandite, nu si lucruri intamplate. Asta pentru ca viata mea e foarte saraca in evenimente. Nu mi se intampla nimic. Ma duc cateva ore la serviciu, vin acasa, vad filme, ascult muzica, citesc. Asta e tot. Incerc sa teoretizez cateva experiente de viata si astfel se nasc opinii pe care le expun ocazional la o cafea in baruletul din cartier sau pe blog. Nu am ce sa povestesc in afara de gandurile care imi trec prin cap.
Multa vreme am preferat sa cred ca, asemeni personajului descris mai sus, sunt o fire extrem de reflexiva; suparator de reflexiva, chiar, pentru unii… “That`s it, I`m a Brainiac”, imi zic.
Si totusi....?
Oare nu cumva conceptualizarea nesfarsita a catorva fapte de viata este un fel de a evita viata insasi? Nu incerc, oare, sa ma sustrag zi de zi actiunilor cu consecinte importante, sa aman decizii, sa gasesc solutii temporare si sa prelungesc provizorate, sa nu fac zgomot, sa calc pe varfuri prin propria viata? Intotdeauna “inca ma mai gandesc la asta”, ca si cum reflectia sterila m-ar absolvi de vina de a nu fi niciodata atunci, acolo. Desigur, traim ca sa intelegem, traim pentru ca in final sa putem spune un adevar simplu si modest despre noi. Traim ca sa putem construi o filozofie, o scara de valori, ca sa incarnam o virtute, o idee, in cele din urma. Dar aceasta idee se naste in fiecare zi; in fiecare zi traita...
Cel mai frumos lucru la care ma gandesc in ultima vreme este ca... cineva m-a obligat sa traiesc. Asa, pur si simplu. Intr-o vineri am primit un telefon de departe si mi s-a spus, scurt, “Vin sambata”. Nu am crezut , dar...a trebuit sa merg la aeroport. La urma urmei, daca totusi venea? Ce era sa fac, sa stau linistita acasa, la las pe cineva balta intr-o tara necunoscuta doar pentru ca sunt o mare sceptica? Mi-am urcat, deci, prietenii in masina, le-am spus ca ne plimbam pana la Otopeni si ne distram pe seama mea, deci o sa fie o seara reusita! Numai ca nu am avut de ce sa ne distram, el chiar a venit! Si timp de o saptamana chiar a trebuit sa ies tot timpul, chiar a trebuit sa vorbesc, pana si despre mine! In orice alte conditii as fi spus, desigur: “Sa vedem”, “Ne mai gandim”, “Mai vorbim”, “E prea devreme”, “E prea tarziu”…
De data asta nu aveam nici o scuza, miza fusese prea mare pana si din punct de vedere practic – doi ani de vorbit pe internet si aproape o mie de euro pentru un bilet de avion – ca sa irosim o singura zi din cele sapte. Asa ca am fost buni si am fost nebuni, am visat, am fantazat, ne-am certat cu prieteni, am fost chelfaniti de parinti, am luat-o complet razna... Si cred ca nici acum nu ne-am revenit dupa doza asta atat de concentrata de viata.
Poate ca pur si simplu asta e reteta pentru mine...un fel de saritura cu parasuta dintr-un avion pe cale sa explodeze: mi-e frica sa ma arunc in gol, dar trebuie s-o fac; asa ca inchid ochii...nu ma mai gandesc la nimic......imi las piciorul sa alunece si...zbor!
Ce va fi? Cum va fi? Habar nu am! Insa, pentru moment, raman vie! Raman vie, doamnelor si domnilor! Asta e tot ce conteaza! Si pe cuvant ca e al naibii de bine! Ceea ce va doresc si dumneavoastra...
