De-atunci s-au intamplat multe.
Traiesc o cu totul alta stare de spirit. Bucuria mea nu e exuberanta, dragostea mea nu e adolescentina, entuziasmul meu nu e de nestavilit.
Zilele sunt simple si bune ca gustul de paine.
Dupa ce mi-am indeplinit toate ritualurile matinale, ma indrept catre metrou; timp de o ora - atat dureaza calatoria subterana pana la munca - citesc. La serviciu sunt concilianta - de altfel, e cumva "in my job". Ma intorc - adica mai citesc o ora in metrou. Imi pregatesc cina - vegetariana si frugala, desigur. Beau un ceai. Lucrez si acasa, pentru o alta companie - e o activitate migaloasa si prost platita, dar la fel de terapeutica precum crosetatul sau gatitul. In timp ce lucrez, ascult muzica. Discografii. Daca imi place cate o piesa, o cant la nesfarsit - cel mai bine imi iese "The art of suicide" de la Emilie Autumn. Pe tot parcursul zilei imi scriu e-mailuri cu iubitul meu. Dimineata ne spunem "Buna dimineata", iar seara - "Noapte buna". Uneori ne sunam - dar asta numai la sfarsitul zilei, dupa ce am terminat tot ce aveam de lucru. Alteori ne uitam la acelasi film, in acelasi timp - sunt "our movie nights". O data sau de doua ori pe saptamana ies cu aceiasi prieteni la aceeasi terasa din acelasi parc. Bem aceeasi bere si discutam la nesfarsit despre alimentatia sanatoasa.
Plictisitor, spuneti? Eu ma regasesc, dintr-o data, mare iubitoare de rutina. Candva aveam o existenta agitata si mi se intamplau multe lucruri iesite din comun. "Ce-ai mai facut?!" Si toti stiau ca va urma o adevarata poveste...
Atunci mi se parea ca sunt energica si ca tind in mod activ catre o existenta mai fericita. Privind in urma, imi dau seama ca "efortul" meu era unul sisific de a aduce mereu lucrurile intr-o armonie temporara ce degenera cu repeziciune. Dupa care munca de a le reaseza incepea. Castele de nisip, clipe irosite, forme efemere. Provizorat. Claustrare.
La urma urmei, ce doza de spectaculozitate e necesara pe parcursul unei existente umane?
Si daca vom reusi s-o determinam procentual si s-o indicam astfel intr-o hilara reteta a fericirii si perfectiunii, o alta intrebare imi apare: de unde procuram acest ingredient? De unde surpriza, ineditul, neobisnuitul, necunoscutul? Ce va mira? Ce va inspira?
Ritualuri ajungem cu totii sa ne cream si ele au o functie bine determinata in viata noastra. Insa ritualurile si riturile, asemeni pana si rutinei, provin din credintele, din ideile, valorile si obiectivele noastre. Oare asta inseamna ca "doza necesara" de nou si spectaculos nu poate veni decat din reasezarea placilor tectonice ale constructului nostru conceptual? Este spectaculozitatea existentei, in mare parte, una care tine mai mult de registrul mental decat de cel evenimential?
Eu, una, tind sa cred ca da. Mai ca imi vine sa utilizez cliseul "ochilor mirati, de copil": daca frumusetea e in ochii privitorului, probabil ca si spectacolul e in mintea spectatorului.
Pana una, alta, sunt binecuvantata cu rutina. Dar va promit ca, deindata ce voi avea povesti nemaiauzite, asa cum aveam candva, le voi spune aici.
