Bucuriile rutinei

De-atunci s-au intamplat multe.

Traiesc o cu totul alta stare de spirit. Bucuria mea nu e exuberanta, dragostea mea nu e adolescentina, entuziasmul meu nu e de nestavilit.

Zilele sunt simple si bune ca gustul de paine.

Dupa ce mi-am indeplinit toate ritualurile matinale, ma indrept catre metrou; timp de o ora - atat dureaza calatoria subterana pana la munca - citesc. La serviciu sunt concilianta - de altfel, e cumva "in my job". Ma intorc - adica mai citesc o ora in metrou. Imi pregatesc cina - vegetariana si frugala, desigur. Beau un ceai. Lucrez si acasa, pentru o alta companie - e o activitate migaloasa si prost platita, dar la fel de terapeutica precum crosetatul sau gatitul. In timp ce lucrez, ascult muzica. Discografii. Daca imi place cate o piesa, o cant la nesfarsit - cel mai bine imi iese "The art of suicide" de la Emilie Autumn. Pe tot parcursul zilei imi scriu e-mailuri cu iubitul meu. Dimineata ne spunem "Buna dimineata", iar seara - "Noapte buna". Uneori ne sunam - dar asta numai la sfarsitul zilei, dupa ce am terminat tot ce aveam de lucru. Alteori ne uitam la acelasi film, in acelasi timp - sunt "our movie nights". O data sau de doua ori pe saptamana ies cu aceiasi prieteni la aceeasi terasa din acelasi parc. Bem aceeasi bere si discutam la nesfarsit despre alimentatia sanatoasa.

Plictisitor, spuneti? Eu ma regasesc, dintr-o data, mare iubitoare de rutina. Candva aveam o existenta agitata si mi se intamplau multe lucruri iesite din comun. "Ce-ai mai facut?!" Si toti stiau ca va urma o adevarata poveste...

Atunci mi se parea ca sunt energica si ca tind in mod activ catre o existenta mai fericita. Privind in urma, imi dau seama ca "efortul" meu era unul sisific de a aduce mereu lucrurile intr-o armonie temporara ce degenera cu repeziciune. Dupa care munca de a le reaseza incepea. Castele de nisip, clipe irosite, forme efemere. Provizorat. Claustrare.

La urma urmei, ce doza de spectaculozitate e necesara pe parcursul unei existente umane?

Si daca vom reusi s-o determinam procentual si s-o indicam astfel intr-o hilara reteta a fericirii si perfectiunii, o alta intrebare imi apare: de unde procuram acest ingredient? De unde surpriza, ineditul, neobisnuitul, necunoscutul? Ce va mira? Ce va inspira?

Ritualuri ajungem cu totii sa ne cream si ele au o functie bine determinata in viata noastra. Insa ritualurile si riturile, asemeni pana si rutinei, provin din credintele, din ideile, valorile si obiectivele noastre. Oare asta inseamna ca "doza necesara" de nou si spectaculos nu poate veni decat din reasezarea placilor tectonice ale constructului nostru conceptual? Este spectaculozitatea existentei, in mare parte, una care tine mai mult de registrul mental decat de cel evenimential?

Eu, una, tind sa cred ca da. Mai ca imi vine sa utilizez cliseul "ochilor mirati, de copil": daca frumusetea e in ochii privitorului, probabil ca si spectacolul e in mintea spectatorului.

Pana una, alta, sunt binecuvantata cu rutina. Dar va promit ca, deindata ce voi avea povesti nemaiauzite, asa cum aveam candva, le voi spune aici.

Oameni de nerecunoscut

Locul era plin de lume. Am intrat, am privit in jur si nu am recunoscut pe nimeni.
Stiti, uneori recunosti oamenii fara sa-i fi cunoscut vreodata. Poate ca vi s-a intamplat si voua...poate ca, privind retrospectiv, veti realiza ca astfel s-au nascut cele mai frumoase prietenii din viata voastra. Pur si simplu ii recunosti, din primul moment; vezi ceva in privirea lor, la fel dupa cum ei inteleg perfect ce vor sa spuna ochii tai; zambetele voastre isi marturisesc toate secretele, gesturile, chiar si cele involuntare, spun povesti fara sfarsit. De multe ori, persoana recunoscuta se amesteca la loc in multime fara sa se fi spus niciun cuvant. Dar e reconfortanta acea complicitate de-o clipa cu un strain in care intuiesti lucruri asemenea celor care populeaza lumea ta.
Aseara insa nu am recunoscut pe nimeni. Am stat suspendata in sfera propriilor ganduri, invaluita de un halou dens de izolare acuta. Nu am facut niciun semn nimanui si nimic nu mi s-a parut familiar. Si am venit sa ma gandesc...

De ce (ne chinuim sa) iubim barbatii (si uneori e al naibii de greu)...

Uitasem de posibilitatile nelimitate ale celei mai performante masini de tocat marunt, marunt, nervii: barbatul de langa noi (desigur, e un fel de a spune...si totusi, unul din talentele lor este ca pana si atunci cand se afla la 3000 de km sunt foarte, foarte prezenti).

Imi iesise complet din minte faptul ca atunci cand il doare pe el maseluta sau unghiuta eu trebuie sa imi pun haine cernite si sa nu mai ridic ochii din pamant timp de cateva luni. In aceasta atitudine umila va trebui totusi sa ma mobilizez si sa caut tot felul de remedii, sa merg la farmacie dupa aia, ba nu, mai du-te o data ca mi-am adus aminte ca ar fi fost mai buna aia; cauta si pe internet, vezi daca ar mai fi ceva; vecina ce zice? crezi ca o sa mor, iubita? ba da, o sa mor, iti spun eu ca o sa mor! cum?!!! nu ma poate primi chiar in secunda asta medicul? sigur nu te-ai straduit destul! si asta pentru ca nu ma iubesti! eram sigur! am stiut de la inceput!

Toate astea cu o grimasa indurerata pe figura, pentru ca lipsa ei ar fi dovada ultima a faptului ca sunt un monstru indiferent la chinurile lui si, mai ales, neindraznind cumva sa ma plang eu insami de vreo indispozitie fizica...doar nu sunt, doamne fereste, o pretioasa crescuta in puf, fata mamei, printesa din povesti sau asa ceva!

Uitasem cum la film, la plimbare, la masa, trebuie sa ne contorsionam trupurile pentru ca ei sa ne poata cuprinde si strange, sa se simta in al noualea cer cu capsoarele noastre pe umarul lor, chiar daca intre timp ne-a intepenit gatul, cu manutele noastre amortite in stransoarea mainii lor, cu sarutarile care ne coplesesc exact cand, insetate, vroiam sa luam o gura de apa sau cand, lihnite, incercam sa impingem nenorocitul de bol alimentar din cavitatea bucala! Sa te opui? Ai innebunit? O sa ti se reproseze timp de luni sau ani ca esti fiinta cea mai lipsita de romantism din cate au existat vreodata, ca ucizi in fasa cele mai nevinovate impulsuri afective, ba, mai rau, ca nu stii sa te lasi iubita, ca lumea are dreptate sa se poarte urat cu tine, pentru ca uite, cand incearca cineva sa se poarte frumos tu ii dai peste nas!!!

Imi pierdusem exercitiul de a-l lauda pe El pentru cele mai neinsemnate lucruri pe care le face, pentru ca a tinut un bec in timp ce eu invarteam bucataria in jurul becului respectiv, ca sa se insurubeze naibii odata, de a ma extazia de cateva ori pe zi in fata lui, din motive cat mai diverse - mereu altele, ca altfel devin plictisitoare - de a privi bovin si a ganguri, fara sa obosesc vreodata de aceste exercitii de admiratie!

Uitasem ce duios ne privesc ei in timp ce ne intreaba pe cel mai inocent ton din lume: "Si daca o sa avem un copil, o sa mai ai grija si de mine?", moment in care iti dai seama ca, de fapt, o sa ai doi copii in loc de unul si ca, daca, doamne fereste, faci greseala, probabil ca de multe ori o sa pui petarde in cratita (surprize, surprize!) si o sa fugi cu fetele la bere, ca sa va aduceti aminte ce indragostite erati cu toatele de Sebi Bach de la Skid Row, mai stii, fata, ce frumos era...

E un fel de mers pe sarma, numai ca e o sarma al carei capat nu il vezi; stii ca asa va fi zi de zi, ca il iubesti, dar ca trebuie sa gasesti o modalitate inteligenta si subtila de a scapa tentativelor lui de manipulare, ca va trebui sa rezisti cu stoicism santajului afectiv, sa ramai puternica, insa destul de dibace pentru a-i lasa impresia ca totusi el e "cel mai cel" dintre voi doi, sa razi cand iti vine sa razi, dar si cand iti vine sa plangi...

Femeile stiu de ce! ;)

Totul e asa cum trebuie sa fie

Va fi, probabil, cel mai scurt post din toate.

M-am trezit mohorata, ca in orice dimineata de luni. M-am urcat in tramvai si am facut o jumatate de ora pana la serviciu prin orasul insorit in care poti observa in fiecare zi cate ceva neobisnuit sau hilar - astazi, de exemplu, am constatat cu stupoare ca si in cimitire exista toalete ecologice :)))) O sa spuneti "De ce nu?!", dar jur ca mie mi se pare absolut oximoronica alaturarea asta a locului de desertat matele de cel al odihnei vesnice...

Si totusi, in timp ce gandurile mi se trezeau la viata si Tiamat imi urla in casti "That`s how I want it to be And that`s how I like it!", am avut, dintr-o data, sentimentul ca totul e intocmai asa cum trebuie sa fie, ca exista frumusete in algoritmul cotidian, ca Bucurestiul imi pare, intocmai ca si adolescentului Eliade, un loc magic, un nivel al realitatii plin de fisuri prin care poti aluneca pe nesimtite in dimensiuni necunoscute... Am simtit ca ma bucur si atat. Ma bucur!

Stayin` alive...

Cei care au citit “Jocul cu margele de sticla” isi vor aminti, iar cei care nu au citit vor afla ca personajului principal i se cere, la un moment dat, sa conceapa trei autobiografii imaginare; trei posibile scenarii de viata, in orice timp si loc. Dintre cele trei povesti ale magistrului, m-a emotionat in mod deosebit cea in care se imagina un rege cu multa disciplina spirituala si incerca sa duca o viata de ermit, in continua meditatie, insa indatoririle impuse de statutul sau il chemau mereu in viata, in lume. Personajul traia o adevarata drama, sfasiat intre actiunile cerute si non-actiunea dorita, intre firea sa contemplativa, meditativa si valtoarea evenimentiala a existentei careia nu i se putea sustrage, intre aspiratiile unui calugar si rutina suveranului.
Unii vor fi observat ca pe blog scriu doar lucruri gandite, nu si lucruri intamplate. Asta pentru ca viata mea e foarte saraca in evenimente. Nu mi se intampla nimic. Ma duc cateva ore la serviciu, vin acasa, vad filme, ascult muzica, citesc. Asta e tot. Incerc sa teoretizez cateva experiente de viata si astfel se nasc opinii pe care le expun ocazional la o cafea in baruletul din cartier sau pe blog. Nu am ce sa povestesc in afara de gandurile care imi trec prin cap.
Multa vreme am preferat sa cred ca, asemeni personajului descris mai sus, sunt o fire extrem de reflexiva; suparator de reflexiva, chiar, pentru unii… “That`s it, I`m a Brainiac”, imi zic.
Si totusi....?
Oare nu cumva conceptualizarea nesfarsita a catorva fapte de viata este un fel de a evita viata insasi? Nu incerc, oare, sa ma sustrag zi de zi actiunilor cu consecinte importante, sa aman decizii, sa gasesc solutii temporare si sa prelungesc provizorate, sa nu fac zgomot, sa calc pe varfuri prin propria viata? Intotdeauna “inca ma mai gandesc la asta”, ca si cum reflectia sterila m-ar absolvi de vina de a nu fi niciodata atunci, acolo. Desigur, traim ca sa intelegem, traim pentru ca in final sa putem spune un adevar simplu si modest despre noi. Traim ca sa putem construi o filozofie, o scara de valori, ca sa incarnam o virtute, o idee, in cele din urma. Dar aceasta idee se naste in fiecare zi; in fiecare zi traita...
Cel mai frumos lucru la care ma gandesc in ultima vreme este ca... cineva m-a obligat sa traiesc. Asa, pur si simplu. Intr-o vineri am primit un telefon de departe si mi s-a spus, scurt, “Vin sambata”. Nu am crezut , dar...a trebuit sa merg la aeroport. La urma urmei, daca totusi venea? Ce era sa fac, sa stau linistita acasa, la las pe cineva balta intr-o tara necunoscuta doar pentru ca sunt o mare sceptica? Mi-am urcat, deci, prietenii in masina, le-am spus ca ne plimbam pana la Otopeni si ne distram pe seama mea, deci o sa fie o seara reusita! Numai ca nu am avut de ce sa ne distram, el chiar a venit! Si timp de o saptamana chiar a trebuit sa ies tot timpul, chiar a trebuit sa vorbesc, pana si despre mine! In orice alte conditii as fi spus, desigur: “Sa vedem”, “Ne mai gandim”, “Mai vorbim”, “E prea devreme”, “E prea tarziu”…
De data asta nu aveam nici o scuza, miza fusese prea mare pana si din punct de vedere practic – doi ani de vorbit pe internet si aproape o mie de euro pentru un bilet de avion – ca sa irosim o singura zi din cele sapte. Asa ca am fost buni si am fost nebuni, am visat, am fantazat, ne-am certat cu prieteni, am fost chelfaniti de parinti, am luat-o complet razna... Si cred ca nici acum nu ne-am revenit dupa doza asta atat de concentrata de viata.
Poate ca pur si simplu asta e reteta pentru mine...un fel de saritura cu parasuta dintr-un avion pe cale sa explodeze: mi-e frica sa ma arunc in gol, dar trebuie s-o fac; asa ca inchid ochii...nu ma mai gandesc la nimic......imi las piciorul sa alunece si...zbor!

Ce va fi? Cum va fi? Habar nu am! Insa, pentru moment, raman vie! Raman vie, doamnelor si domnilor! Asta e tot ce conteaza! Si pe cuvant ca e al naibii de bine! Ceea ce va doresc si dumneavoastra...

Proverbs and songs

Religia mea e sa traiesc - si sa mor - fara regrete.
Milarepa

O mie de oglinzi

Va amintiti acele oglinzi de balci care va deformeaza fata in nenumarate feluri?

Eu cred ca intocmai la fel ne oglindim unii intr-altii.

Ma uit in urma; vad o mie de chipuri de-ale mele, in fata a o mie de interlocutori.

Adevarul e ca nu ma manifest uniform; fiecare scoate la iveala ceva sau altceva din mine.

Cu unii sunt linistita, prea linistita; a se citi "neinspirata" (da, eu cred ca avem nevoie de "inspiratie" chiar daca nu desfasuram activitati creative; viata necesita o mare cantitate de inspiratie...dar asta poate fi un alt subiect); cu altii sunt vulcanica: ard cu o intensitate care imi taie pana si mie rasuflarea; cu cativa sunt reverentioasa; cu cei mai multi - mojica; cu timizii sunt provocatoare, cu indraznetii - dispretuitoare; cu unii - atat de blanda, de calina, a "sister of mercy", "an angel of compassion"; altii ar putea jura ca sunt cea mai veninoasa persoana pe care au intalnit-o.

Intotdeauna se gasesc unii care sa imi reproseze cu indignare diverse gesturi si atitudini. Si li se pare greu de crezut ca ei si doar ei imi pot provoca acele reactii! Dar eu sunt convinsa ca lucrurile stau intocmai asa: suntem un fel de elemente chimice care, in contact, dau compusi unici; obiecte a caror imagine care se deformeaza diferit, de la o oglinda la alta.

Structura de baza ramane aceeasi; dar e extrem de important ce reuseste cineva sa "stoarca" din tine ca dintr-un fruct: poti deveni compot, dulceata, peltea sau alcool :)

Perspectiva devine absolut infioratoare in momentul in care te gandesti la persoana langa care vei ramane o viata: cum te va transforma asta? ce vei deveni in urma acestei simbioze? ce stimuleaza si ce anihileaza ea in tine? daca te paraziteaza? ce puteti face impreuna? veti fi doi razboinici? veti construi ceva?

Privind astfel lucrurile, ele se infatiseaza asemeni unei cresteri spirituale impreuna; nu mai putin posibila este o descrestere impreuna - sumbra viziune pe care nu vreau sa mi-o reprezint...