Eu si Noi

Vi s-a intamplat vreodata sa ganditi despre compania celorlalti ca e overrated?
Ne cautam mereu unii pe ceilalti si petrecem o gramada de timp impreuna. Dar, serios: cand vi s-a intamplat ultima oara sa faceti ceva cu adevarat palpitant, interesant, provocator, incitant, impreuna cu cineva? Stiu, toata lumea va aduce in discutie sexul, numai ca sexul e (in conditii favorabile pe care incercam, nu e asa, sa le cream mereu) o experienta tantrica, o cale spre extaz, deci, oricum, o intalnire a sufletelor in lumea de dincolo, si nu in cea de aici. (Nu, nu am nicio legatura cu MISA si nu-mi sunt foarte simpatici baietii respectivi).
Situandu-ne, insa, strict in mundan si imediat, cand ati plecat ultima oara mai bogati sufleteste de la intalnirea cu cineva? Si, daca nu ati plecat astfel, a fost oare cu adevarat o Intalnire?
Cand vi s-a intamplat ultima oara sa va electrizati prinzand din zbor o privire care va spunea ceva? Sa primiti, fie si de la un necunoscut, un zambet care sa se intinda ca un ulei cald peste rana zilei? Sa ascultati de la un prieten cuvinte care sa va desprinda coaja cu coaja invelisul inimii, lasandu-va goi ca in clipa in care v-ati nascut? Sa gasiti, la randul vostru, cuvinte pentru a-i raspunde, cuvinte niciodata gandite inainte, cuvinte de care nu va credeati in stare, cuvinte care parca vin din alta lume si se opresc pentru un moment pe buzele voastre pentru a pleca in locul de unde au venit?
Aceste momente privilegiate sunt, din pacate, atat de rare! Clipe fulgurante ale unei existente pe care o impartim totusi la doi sau mai multi in numele unor preocupari mult mai mici. Ne irosim in vecinatati, petreceri si amicitii inutile... Viata de cuplu ne pune definitv botnita, ne transforma in animalute domestice care nu vor mai avea niciodata ocazia de a-si arata fiorosii colti de animale mandre si libere. Incet, incet, vom adormi toti cu capul pe umarul cuiva privind un "home movie", imbuibati, orgasmati, linistiti, ingropati cuminti de vii.
Am petrecut mult timp singura. A fost o alegere. De multe ori, efortul de a-i tine pe ceilati la distanta a fost absolut epuizant. N-o sa regret niciodata: tot ceea ce sunt, toata coloana mea s-a construit, vertebra cu vertebra, in aceste momente de solitudine, de autoanaliza, de insomnie, de teroare, de lecturi, de jurnale, de vise cu ochii larg deschisi si plimbari cu pasi piosi prin Bucurestiul proaspat nins si, astfel, nespus de tacut.
Si cred, si chiar cred, ca tot ceea ce am acum de oferit, tot ceea ce poate face din mine o prietena, o fiica, o sora buna sau orice altceva, este rodul solitudinii. Cumva sau altcumva, tot ceea ce "produc" in perioadele de retragere egoista, este apoi oferit celorlalti.
Lucru de neinteles pentru cei care "nu suporta sa stea singuri", si cu care, de altfel, nu va veti putea INTALNI niciodata...